Trăim într-o lume care pare că s-a strâns la o masă comună. Nu spun că s-au topit granițele, doar că au devenit, cum să zic, mai puțin intimidante. Te trezești dimineața, îți bei cafeaua și în cinci minute treci cu scrollul prin trei continente.
Vezi o furtună în Caraibe, o expoziție de artă în Tokyo, un concert în Buenos Aires. Ai impresia că totul îți bate la geam, iar geamul ăsta e telefonul. Inevitabil apare întrebarea: dacă lumea e atât de aproape, ce înseamnă să fii cetățean global? E doar un slogan frumos sau ceva ce chiar poți trăi, la modul concret, în fiecare zi?
Am tot rumegat ideea asta și mi-am dat seama că nu ține de un pașaport special, de o hârtie cu ștampilă sau de o listă de țări vizitate. E mai degrabă o stare de spirit, o obișnuință de a te uita dincolo de gardul tău fără să te simți amenințat. E un fel de a-ți purta rădăcinile cu tine, fără să le transformi în ziduri.
Pe scurt, cetățenia globală înseamnă să te simți parte dintr-o comunitate mai largă decât orașul, regiunea sau țara ta, fără să te dezici de ele. Nu înlocuiește identitatea locală, o adaugă. E un strat în plus, ca o haină ușoară pe care o iei când ieși la drum.
Știu că uneori expresia sperie. Când spui „cetățean al lumii”, unii aud „om fără rădăcini”. Dar nu e despre asta. Poți să iubești mirosul de iarbă cosită pe strada ta, să ții la sărbătorile copilăriei și, în același timp, să trăiești cu mintea deschisă spre obiceiurile altora. Țin minte prima dată când am stat mai mult într-o țară străină.
La început mi-a fost dor de limba mea, de mâncarea mea, de felul meu. Apoi au apărut micile legături: un salut stângaci în limba lor, o cină în care am încercat să gătesc ceva de acasă, o poveste spusă peste o masă lungă, cu gesturi și râsete care nu au nevoie de traducere. M-am surprins simțindu-mă deopotrivă de-aici și de-acolo. Nu m-am simțit mai puțin român, m-am simțit mai mult om.
Diversitatea culturală intră aici ca un condiment bun. Face viața mai gustoasă, chiar dacă te pune uneori la încercare. Fiecare cultură vine cu vocabularul ei de gesturi, cu felul ei de a înțelege timpul, cu ritualuri mici și mari. O să greșești uneori. O să spui „mulțumesc” când ar trebui să dai din cap sau o să întinzi mâna într-un loc unde e mai politicos să înclini capul. Nu e un capăt de țară. De fapt, sunt momentele în care înveți cel mai mult, dacă ai răbdare cu tine. Îți faci curaj și întrebi cum se face la ei, iar data viitoare iese mai bine. Exact din ciocnirile astea micuțe iese, în timp, o înțelegere mai bogată.
Când apreciezi diversitatea, înveți să vezi ideile ca pe niște instrumente aduse de la diferite capete ale lumii. Undeva se păstrează, de secole, bunul simț al gospodăririi resurselor. În altă parte s-a perfecționat obișnuința de a experimenta, de a risca. Acolo unde oamenii se așază la aceeași masă, vin și soluțiile mai rotunde.
Mi-a rămas în minte o întâlnire la care am participat online, cu oameni din patru fusuri orare. Fiecare vedea aceeași problemă prin altă fereastră. La început era obositor, apoi a apărut o soluție care nu i-ar fi venit în minte nimănui singur. Asta mi se pare frumusețea mare a diversității: nu doar că ne învață să ne respectăm unii pe alții, dar ne împinge să fim creativi.
E drept, ca să funcționeze, e nevoie de câteva unelte simple. Empatia, în primul rând. Capacitatea de a te opri o secundă și de a te întreba cum se vede lumea din locul celuilalt. Nu e nevoie de aceeași limbă pentru asta.
Ți se întâmplă să împarți o sticlă de apă pe un peron aglomerat, să ții ușa, să cedezi locul, și parcă se schimbă lumina. Îți dai seama că semnele astea mici sunt universale. Apoi vine respectul, care nu înseamnă doar „te suport”, ci „chiar cred că felul tău de a fi are o logică, chiar dacă nu e identic cu al meu”. Și, pe cât posibil, vine și comunicarea. Poate cu o engleză imperfectă, cu gesturi sau cu un cuvânt învățat pe loc. Dar cu ochii la ceilalți, nu doar la noi.
Recunosc, cuvântul „toleranță” m-a lăsat multă vreme rece. Sună ca și cum ai strânge din dinți și ai îndura ceva. Abia când am înțeles nuanța de „apreciere” a diferențelor a început să aibă sens. Nu spui „îi tolerez pe ceilalți” ca pe o durere de măsea, ci „îi respect și le recunosc valoarea”.
Când treci de la simpla acceptare la curiozitate, se deschide un spațiu în care chiar vrei să afli mai mult, să întrebi, să asculți. De multe ori, cheia e să lași la ușă ideile fixe. Avem toți, fără să ne dăm seama, mici cutiuțe în care băgăm oamenii. Un cetățean global își propune să le desfacă, măcar pe rând.
Dacă ar fi să cobor totul în viața de zi cu zi, aș zice că cetățenia globală începe în blocul tău. Poate ai un vecin venit la muncă din alt colț de lume. Poate la magazin te servește cineva cu accent. Poate la birou lucrezi cu cineva care sărbătorește alte zile decât cele obișnuite pentru tine.
Faci un pas spre ei și îi saluți pe limba lor, atât cât poți. Îi întrebi, cu tact, cum se face la ei. Le povestești, fără învățături, cum se face la noi. Când te nimerești tu „străinul”, îți asumi rolul cu un pic de umor. Spui din prima că s-ar putea să greșești și că ești deschis să fii corectat. Lucrurile se așază mult mai ușor când la mijloc e bunăvoință.
Mai e ceva la îndemână: informarea. Lumea îți intră în casă, dar depinde prin ce ferestre o lași. Când te interesează un subiect, caută două, trei voci diferite. O știre internațională arată altfel când o citești și din sursa locală, și din sursa de la distanță. Nu e despre a renunța la propriile opinii, ci despre a le aerisi. Când auzi o singură poveste, te așezi firesc de-o parte. Când auzi mai multe, apar nuanțe. Și în nuanțe se ascunde de obicei adevărul mai sănătos.
Într-o lume interconectată, gesturile mărunte au adesea coadă lungă. Să reciclezi, să alegi produse locale când se poate, să reduci risipa nu mai sunt doar chestiuni de conștiință individuală. Au un ecou care trece de cartierul tău. Să te implici civic, la fel.
Un mesaj, o donație, o semnătură pentru o cauză departe pot părea picături, dar se adună. Formula „gândește global, acționează local” nu e doar o lozincă. Îți amintește că fiecare mică victorie din viața ta de zi cu zi contribuie la o poveste mai mare.
Îți dau un exemplu personal care m-a marcat. Am făcut voluntariat online pentru niște copii dintr-o țară în care iarna nu ajunge niciodată. Copiii m-au întrebat cum e zăpada pe bune și dacă ninge ca în filme. Eu i-am întrebat cum miroase ploaia la ei, unde plouă scurt și des.
Ne-am întâlnit undeva la mijloc, pe o punte făcută din curiozitate. Nu ne-am propus să schimbăm lumea, dar ceva s-a schimbat în noi. Ei au învățat câteva cuvinte, eu am învățat să explic pe înțelesul lor. Ei mi-au arătat răbdare, eu le-am arătat o hartă cu locuri unde, poate, vor ajunge. Acolo, în acel schimb mic, am simțit foarte clar ce înseamnă să fii cetățean global: să pui câte o scândură la puntea dintre lumi.
De ce merită tot efortul acesta, te-ai putea întreba. Pentru noi, la nivelul cel mai personal, deschiderea spre lume e un mod de a crește. Te face mai flexibil, mai împăcat, mai creativ.
Te obișnuiești să vezi nu doar calea bătătorită, ci și cărările laterale. Îți crește încrederea că te poți descurca oriunde, pentru că ai învățat să asculți și să vorbești pe frecvențe diferite.
Poate sună pretențios, dar aduce și pace interioară: e liniștitor să simți că aparții unei comunități mai mari decât cercul tău imediat. Simți că ai rude la distanță, oameni cu care nu te-ai întâlnit încă, dar cu care împărtășești aceeași grijă pentru un viitor comun.
La nivelul comunităților, diversitatea sănătoasă aprinde beculețe în toate camerele. Orașele unde oamenii vin cu tradiții și idei variate tind să fie mai inventive. Se nasc proiecte neobișnuite, afaceri cu gusturi îndrăznețe, forme noi de colaborare. Când te obișnuiești cu diferența, democrația respiră mai bine.
Devine greu să tolerezi abuzuri când știi că lumea e mare și că drepturile și libertățile nu sunt privilegii acordate de bunul plac, ci valori împărtășite. Și dacă ne uităm și mai sus, spre provocările globale, adevărul e simplu: marile probleme nu ascultă de pașapoarte.
Clima, epidemiile, crizele economice, migrația masivă, toate cer cooperare și solidaritate. O voce informată și empatică, multiplicată de milioane de ori, poate schimba felul în care statele și instituțiile răspund. Poate nu mâine, dar se mișcă lucrurile.
Uneori, când toată teoria asta devine prea abstractă, mă ajută o imagine. Fotografia Pământului văzut din spațiu. Un glob albastru, mic, fragil. Nu vezi frontiere, nici pașapoarte, nici diferențe de piele sau de limbă. Vezi doar o casă comună. A fi cetățean global, mai ales într-o lume atât de variată cultural, înseamnă să nu uiți imaginea asta.
Să ții minte că diversitatea noastră e reală și prețioasă, dar că ea plutește pe un fundal de umanitate comună. Să îți faci loc în inimă pentru oamenii care trăiesc altfel decât tine, cu bucuriile și grijile lor, cu ritualurile lor. Să îți propui să înveți continuu, dar și să te lași învățat. Să nu te rușinezi de micile bâlbe și să nu ceri perfecțiune de la nimeni. Să te bucuri, pur și simplu, că trăiești într-o lume plină de culori.
Nu e nevoie să îți schimbi viața peste noapte. Începe cu gesturi mărunte. Cu un salut, cu o conversație, cu o carte din altă cultură, cu un film într-o limbă la care pui subtitrare din curiozitate, nu din obligație. Cu o rețetă încercată acasă, cu un obicei împrumutat și adaptat. Cu o întrebare pusă când nu înțelegi ceva. Cu o mână întinsă când simți că poți ajuta. Cu un „nu știu, dar vreau să aflu”. Sunt pași mici, dar adunați fac drum.
Și încă ceva, poate cel mai important: păstrează-ți rădăcinile. Ele nu te țin pe loc, îți dau echilibru. Cu cât știi mai bine cine ești și de unde vii, cu atât te apropii mai relaxat de celălalt. Tradițiile tale nu sunt o baricadă, sunt un punct de plecare. Le poți duce cu tine ca pe un dar, nu ca pe o armă. Iar când primești înapoi darul altcuiva, îl deschizi cu respect.
Am cunoscut oameni care nu au ieșit niciodată din țara lor și, totuși, gândesc global. Și am întâlnit călători împătimiți care au rămas închiși în propriile convingeri. Asta m-a convins definitiv că cetățenia globală nu e un contor de zboruri, ci felul în care alegi să te uiți la lume. E disponibilă oricui, cu sau fără bilet de avion. Ține de curiozitate, de bun simț, de un dram de curaj și de o doză sănătoasă de modestie.
Dacă ai răbdare cu tine și cu ceilalți, dacă îți faci un obicei din a întreba înainte să judeci, dacă îți amintești din când în când de fotografia aceea cu globul albastru, deja ești, într-un fel, pe drumul cel bun. Nu trebuie să fii impecabil.
Oamenii sar de la o idee la alta, mai greșesc tonul, uită, reiau. Important e să rămâi cu inima deschisă. Restul vine, pas cu pas. Iar la capătul acestor pași, cred că lumea devine un pic mai respirabilă pentru toți, fără ca vreunul să-și piardă chipul.
În cele din urmă, întrebarea din titlu își găsește singură răspunsul, după ce treci prin toate ocolurile. A fi cetățean global înseamnă să te știi acasă în cultura ta și, în același timp, să nu te simți străin în fața culturilor celorlalți. Să te legeni între aici și acolo fără să te rupi. Să te bucuri de diferențe ca de niște ferestre deschise. Să iei partea oamenilor când suferă, indiferent de harta din spatele lor. Să citești lumea cu răbdare, să scrii în ea cu grijă și, pe cât posibil, cu bunătate.
Atât de simplu și, totuși, destul de greu. Dar e un greu care merită.
Surse consultate
UNESCO, Declarația principiilor privind toleranța, 1995.
The Global Citizens’ Initiative, What it Means to be a Global Citizen.
The Global Citizens’ Initiative, The Rights & Responsibilities of Global Citizenship.
ECIU University, Global Citizenship.
