Spre deosebire de populaţia autohtonă, maghiarii erau neam războinic. Mormintele lor, descoperite la Orăştie în locul numit Platoul Rompoş, au caracteristici comune cu cele aparţinând culturii Grupului Cluj: toţi sunt îngropaţi alături cu armele purtate în timpul vieţii şi harnaşamentul cailor. Prin îndepărtarea stratului de pământ sub care se odihneau, arheologii au scos la iveală tolbe pline cu săgeţi, brăţări din sârmă de bronz, scăriţele de cavalerie şi zăbalele din fier. Acestea duc spre orizontul maghiar.

Femeile mai au un vas de ceramică depus în imediata vecinătate a capului, probabil o ofrandă alimentară, care susţine că astfel se pot diferenţia de populaţia autohtonă, în ale căror morminte vasul avea forma amforoidală şi era depus în zona genunchilor.

Forma vine din zona bizantină, dar pentru aşezarea diferită în zona capului sau către genunchi nu există încă o explicaţie. Multe întrebări şi-ar găsi răspunsul dacă s-ar găsi şi aşezarea medievală care ar trebui să fie la maxim 500 de metri de necropolă, adică undeva în zona Drumul Naţional 7, la ieşirea din oraş spre Sebeş.

În vechime, necropolele erau aşezate pe o culme astfel încât din orice punct al aşezării să poată fi vizibile monumentele de cult din necropolă.

Nu se cunosc relaţiile dintre călăreţii războinici maghiari şi populaţia autohtonă. Este clar că, la un moment dat, se întâmpla ceva şi, cu siguranţă, maghiarii au început să aibă relaţii cu oamenii locului.

Golurile din interpretarea descoperirilor sunt cauzate şi de lipsa unui specialist în antropologie care să facă o diferenţă clară între populaţia locală de tip mediteranoid şi călăreţii de tip asiatic. Sunt doar doi sau trei asemenea specialişti în ţară şi mii de morminte îşi aşteaptă rândul.

Pentru că oasele sunt fragile şi se sfărâmă imediat ce sunt atinse, nu s-a reuşit scoaterea unui schelet complet, ci doar s-a trimis dantura pentru o analiză comparativă, la Budapesta.

Descoperirea de la Orăştie este cu atât mai preţioasă cu cât în ţară există extrem de puţine date despre ceea ce s-a întâmplat aici în Evul Mediu Timpuriu. Istoria secolului al X-lea este foarte puţin cunoscută.

În secolul X, morţii erau aşezaţi direct în mormânt, culcaţi pe spate, cu capul îndreptat spre Vest şi privirea la Răsărit.

Nobilii erau înveliţi în giulgiu şi aveau mâinile adunate, restul scheletelor având braţele aşezate de-a lungul corpului. În alte morminte, arheologii au găsit trei braţe, ceea ce demonstrează faptul că mortul a fost răzbunat şi că alături de el a fost îngropat şi braţul celui care l-a ucis. Culoarea verde a pământului în zona braţelor indică existenţa unor brăţări făurite în bronz. Piesele de harnaşament şi oasele mari ale calului erau îngropate la picioarele mortului. Nu există indicii că s-ar fi folosit pietre funerare. Mormântul era delimitat simplu, prin îngrijire sau, la capul mortului, se înfigea o suliţă.

(Dez)interes naţional

Zona Orăştie este una dintre cele mai importante din ţară din punct de vedere arheologic. Pe doar câţiva kilometri pătraţi dai dintr-o descoperire în alta: din Paleolitic in Neolitic, de la situri dacice la cele romane, urmate de vestigii importante din Evul Mediu Timpuriu.

Este vorba de o succesiune de situri arheologice care vin din preistorie, primele descoperiri din zonă sunt cele din Paleolitic, de acum 9-10 mii de ani, urmate de cele două nuclee ale aşezărilor neolitice.

Pentru "prima vârstă a fierului" există o descoperire importantă chiar în vecinătate, pe pârâul Stricaţii - un car votiv de bronz ornamentat cu 12 proeminenţe reprezentând păsări acvatice.

Siturile dacice şi romane din zona Orăştiei sunt vestite în toată ţară: până şi pe dealul din faţa necropolei zac resturile unei vile rustice romane, mai departe se văd ruinele castrului roman de la Cigmău şi la câteva zeci de metri, arheologii au dezvelit mai multe morminte scitice.

Mai civilizaţi decât urmaşii

Istoria vieţii pe Platoul Rompoş, aşa cum a fost descoperită până acum, este veche de zece mii de ani, din Paleolitic. Populaţia care a trăit în cele două aşezări neolitice de lângă Orăştie era una de "culegători", denumire folosită de arheologi pentru cei care foloseau ceea ce le oferea natura.

Fiecare aşezare avea câte 10-15 locuinţe, de fapt bordeie săpate în pământ sau case cu pereţi din lemne împletite şi lipite cu lut. Unele case au fost părăsite brusc, deşi nu există semne ale unor cauze violente. Se presupune că părăsirea aşezărilor a fost cauzată de terminarea resurselor zonei.

Până la apariţia dacilor, mai trec şase mii de ani, iar apoi semnele din pământ duc direct către necropola din secolul X. Unele case conţin mii de cioburi de ceramică, dar acesta nu este semn de bogăţie al proprietarului, ci denotă faptul că locuinţele au fost părăsite şi folosite apoi ca "groapă de gunoi". Arheologii spun că strămoşii evitau aruncarea resturilor în alte locuri ale aşezării.